Pelerinaj Serbia – Muntenegru
14 -17 martie 2024
Ziua 1 – Serbia. Plecând de la aeroportul Nikola Tesla din Belgrad, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Lelic, a cărei biserică adăpostește o minunată comoară: moaștele Sf. Nicolae Velimirovici (1880-1956), supranumit „Sfântul Nicolae al sârbilor” și „noul Gură-de-aur”. Mare misionar, apologet, teolog și predicator, cărțile sale sunt traduse în toate limbile de circulație și nu numai. Moaștele sale au fost aduse în acest loc sărăcăcios și izolat, pentru că aici a fost locul de baștină al Sfântului și casa natală (acum muzeu). Așa cum viața i-a fost smerită, tot astfel și odihna trupului său este la fel de smerită.
De aici, ne-am întors un pic pe drum, spre a poposi la un alt loc, important (ca și Lelic), pentru ortodoxia sârbească și pentru întreaga Ortodoxie: Mănăstire Celje (sec. XIII-XIV). Aici a fost botezat Sf. Nicolae Velimirovici și tot această veche mănăstire adăpostește mormântul și racla cu sfintele moaște ale Sf. Iustin Popovici (1894-1979), marele nevoitor și teolog contemporan.
Seara primei zile de pelerinaj ne-a aflat în Muntenegru, în apropierea graniței cu Serbia.
Ziua 2 – Muntenegru. Am început ziua cu un loc foarte pitoresc. Am trecut podul Djurdjevica peste râul Tara. În acel loc, adâncimea canionului este de circa 130 metri sub nivelul podului. Canionul Tara este cel mai adânc din Europa și al doilea din lume după Grand Canyon din Statele Unite, ajungând, în unele locuri, la 1000 de metri adâncime. Ne-am continuat drumul lung și șerpuitor, prin această țară muntoasă a Muntenegrului, pentru a vizita mai întâi Mănăstirea Ostrog, locul de nevoință și sălașul moaștelor Sf. Ier. Vasile din Ostrog (+1671), marele făcător de minuni. O mănăstire și un Sfânt de mare evlavie pentru toți ortodocșii răspândiți acum între Serbia, Muntengru, Macedonia și Albania, fapt atestat și de numeroșii pelerini întâlniți de noi acolo. Minunile sale nenumărate (cuprinzând vindecări de boli cumplite sau binecuvântarea rodirii de prunci), precum și locul pitoresc (o mănăstire săpată în stâncă, la o altitudine de circa 200 de metri), fac ca această Mănăstire și acest Sfânt să fie una dintre cele mai renumite din Muntenegru dar și din lume.
De aici ne-am îndreptat spre orașul Podgorica, capitala Muntenegrului, deoarece puțin în afara orașului se află Mănăstirea Dajbabe, ce adăpostește peștera și moaștele unui mare, dar tăinuit, nevoitor: Sf. Simeon Popovici (1854-1941). Nevoitor mai întâi în Lavra Peșterilor din Kiev, și-a continuat luptele duhovnicești în peștera acestei Mănăstiri, fiind recunoscut în 1937 de către Sf. Iustin Popovici ca un „mare Avvă al sârbilor”.
Seara acestei zile ne-a aflat în Mănăstirea Moraca, fondată în anul 1252 de către Prințul Ștefan, nepotul regelui Ștefan (Sf. Simeon) Nemanja. Minunatele fresce ale bisericii mari, precum și vechile icoane, sunt greu de descris în cuvinte. Școala iconografică sârbească a acelor vremuri ne-a lăsat o neprețuită comoară și artă duhovnicească. Lângă biserica mare, se mai află și o altă veche și unică nestemată: bisericuța Sf. Nicolae, împodobită integral cu fresce reprezentând minunile Sf. Nicolae.
Ziua 3 – Am vizitat mai întâi Mănăstirea Mileseva, lângă orașul Prijepolje, construită între anii 1234-1236 de către Sf. Vladislav (Ștefan), prinț al Serbiei, nepotul Regelui Ștefan (Sf. Simeon) Nemanja. Este una din cele mai importante mănăstiri și centre duhovnicești ale Serbiei. Sf. Vladislav a adus aici, de la Târnovo (unde adormise), moaștele unchiului său, Sf. Sava. Astăzi se mai păstrează doar sarcofagul de marumură, ce a purtat sfintele moaște ale Sf. Sava până în anul 1594, când ele au fost luate de către turci și arse în orașul Belgrad, pe dealul Vracear. Tot aici se află racla moaștelor Sf. Vladislav. Biserica este renumită și ea pentru fresce, aparținând aceleași școli de pictură sârbești din secolul al XIII-lea. Una din cele mai cunoscute fresce, este cea a „îngerului alb”, făcând parte din scena ce reprezintă întâlnirea Sfintelor Mironosițe cu îngerul care le-a vestit Învierea Domnului.
Am vizitat, apoi, minunata Mănăstire Studenica, aflată între orașele Kraljevo și Novi Pazar, de o importanță covârșitoare, atât pentru istoria și spiritualitatea Serbiei, cât și pentru tezaurul său artistic deosebit, fiind inclusă din anul 1986 și în patrimoniul UNESCO. Ctitorie a începătorilor Dinastiei Nemanja, ea stă, într-un fel, mărturie despre originea „nașterii” atât a poporului sârb, cât și a spiritualității sale. Asta pentru că, atât regele Ștefan Nemanja, cât și soția sa Ana, au îmbrățișat spre sfârșitul vieții haina monahală, devenind ambii sfinți. Regele a devenit Sf. Simeon Izvorâtorul de Mir, ctitorul Mănăstirii sârbești Hilandar din Sfântul Munte Athos, iar soția sa a devenit Sf. Anastasia. Băiatul lor cel mare, a devenit Sf. Ștefan Întîiul Încununat, iar al doilea a devenit Sf. Sava, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Biserica adăpostește mormântul Sf. Simeon, racla cu moaștele Sf. Ștefan și racla cu moaștele Sf. Anastasia.
La circa o oră de mers, am poposit, apoi, la minunata Mănăstire Zica, lângă orașul Kraljevo. Și ea ctitorie de secol XII, a Sfinților frați Ștefan și Sava, a slujit de-a lungul secolelor ca loc de încoronare a suveranilor sârbi. Sf. Nicolae Velimirovici a fost episcop de Zica, între anii 1919-1920. După bombardamentele germane, din timpul celui de al Doilea război Mondial, mănăstirea a fost refăcută, și câteva din minunatele fresce, recuperate. Timpul nepermițându-ne, ne-am dori să ne reîntoarcem pentru a ne și putea ruga în rânduiala monahiilor de aici și a frumoaselor lor cântări.
Seara acestei zile ne-a aflat în capitala Serbiei, orașul Belgrad.
Ziua 4 – Fiind duminică, am hotărât să rămânem, pentru Sfânta Liturghie, la Mănăstirea Rakovica, la marginea orașului Belgrad. Ctitorie de secol XVI, această mănăstire este cel mai vechi locaș de cult din Belgrad, unde slujbele s-au ținut regulat până astăzi. Din anul 2009, această mănăstire a devenit un loc deosebit de pelerinaj, datorită deciziei Patriarhului Pavle (Pavel) al Serbiei (1914-2009), de a fi îngropat aici, alături de un alt predecesor al său, Patriarhul Dimitrie (+1930). Evlavia poporului sârb față de acest minunat patriarh este vădită. Oamenii obișnuiesc nu numai să-i sărute crucea la venire și la plecare ci să și lase pe mormânt dulciuri…Este nu numai un gest de dor și drag, ci și o amintire a faptului că, patriarhul obișnuia, să dea și astfel de cadouri, în special copiilor. De aceea, aceste dulciuri sunt luate de către copii, la sfârșit. Ne-au impresionat prezența foarte matinală la slujbă a numeroși credincioși sârbi (Liturghia a început deja pe la ora 08.00), precum și numărul foarte mare de tineri și de cupluri tinere cu foarte mulți copii. Și asta, într-o atmosferă de mare liniște și reculegere. Am plecat de aici cu multă emoție și cu hotărârea de a re/citi viața acestui minunat Părinte contemporan.
Am mers, după aceea, pe dealul Vracear din Belgrad unde, pe locul unde turcii au ars moaștele Sf. Sava, se găsește astăzi impunătoarea Catedrală patriarhală Sf. Sava. Lucrările la această catedrală, a poporului sârb, au început în 1935, și s-au terminat (cu multe întreruperi) în 2014. Minunatele mozaicuri dinăuntru au fost aproape completate. Că această biserică este minunată…, e puțin spus! Este copleșitor de frumoasă!! Merită văzută, măcar o dată în viață! Este ceva…! Nu numai că este cea mai mare biserică din Balcani, ci pentru frumosul artei întrebuințate, pentru a oferi lui Dumnezeu, ceva vrednic de El. Este, de fapt, rodul mulțumirii, pe care poporul sârb a adus-o lui Dumnezeu, pentru tot ce a dăruit El acestui neam, de la Sf. Sava până în zilele noastre.
Ziua de duminică, ca și pelerinajul nostru, s-a încheiat tot în Belgrad, cu vizitarea cetății Kalemegdan, primul loc cu importanță turistică din Belgrad, urmat de Skadarlija. În timp ce al doilea obiectiv prezintă aspectul boem al Belgradului de altădată, primul este un monument de cultură foarte important, atât pentru cultura sârbă contemporană, cât și pentru istoria sa proprie, bimilenară. Pentru un pelerin, obiectivele principale ale acestui sit istoric sunt două: biserica Sf. Petka (Parascheva) și biserica Ruzica. Biserica Sf. Parascheva este foarte importantă și pentru evlavia belgrădenilor, pentru că aici au stat moaștele sale timp de 104 ani. Ele au fost aduse aici de la vechiul Târnovo, prin intervenția reginei Milița a Serbiei. Biserica Ruzica este o importantă biserică-monument, aducând aminte de rezistența militară a poporului sârb, în cel de-al Doilea Război Mondial, când această veche cetate era fortăreață militară și depozit de muniții.
Închei această scurtă prezentare, a acestor locuri minunate, cu gândul că mai avem încă multe, multe, multe, de învățat, mai ales despre credința noastră și despre frații noștri întru credință. Sunt două neatenții ale evlaviei noastre „populare” aș zice, două neajunsuri. Ele pleacă de la lipsa de atenție duhovnicească la două din cuvintele apostolești: „lărgiți și voi inimile voastre” (2 Cor. 6,13) și „să facem binele către toți, dar mai ales către cei de o credință cu noi” (Gal. 6,10). Aceste cuvinte și îndemnuri se recunosc ușor, sunt ca un leit-motiv, în cuvintele Sf. Sofronie din Essex și al urmașilor săi duhovnicești. Dar, nu și la noi. Și această lipsă a noastră de atenție la ele duce, implicit, și la o lipsă de implicare dar și la o stâlcire sau chiar schimbare a temeiurilor nevoinței ortodoxe. Sensul duhovnicesc al celui de al doilea cuvânt, este acela de a iubi pe toți oamenii, dar mai ales pe cei de o credință cu noi. Însă omul nu poate iubi așa ușor, mai ales când nu cunoaște. Și cum poate cunoaște dacă nu cercetează, dacă nu vizitează, dacă nu aprofundează. Această dorință și nevoință a cunoașterii celuilalt aduce, ca rezultat, un dar al lui Dumnezeu: lărgirea inimii, pentru că presupune din partea noastră niște lucrări izvorâte din iubire și smerenie: a lăsa, pentru moment, ceea ce știu și a mă ocupa de ceea ce încă nu știu; a lăsa problemele mele și a mă informa care sunt problemele celuilalt; a lăsa ce îmi place mie și a vedea ce place celuilalt; a mă scoate pe mine de pe primul loc și a-l pune pe aproapele meu, și în fața lumii și a lui Dumnezeu.
De aceea, socotesc că un asemenea pelerinaj, în asemenea țări (și mai avem și Albania, Macedonia, Bulgaria, Bosnia, Kosovo), este nu numai o destinație „bifată” sau „de bifat”, ci un dar al lui Dumnezeu pentru noi. Este o învitație din partea Lui Însuși, de a ne cunoaște adevărații noștri frați, de suflet. Să cunoaștem, cât mai avem timp, și povestea lor, și bucuriile și tragediile lor; dar și nevoințele lor de veacuri, pentru a putea plini porunca iubirii lui Dumnezeu și a aproapelui, precum Însuși ne-a poruncit. Să nu ajungem în fața lui Dumnezeu cu o inimă mică și îngustă, în care nu am lăsat să intre nici măcar pe cei de un crez cu noi, în al căror trup și sânge recunoaștem același Trup și același Sânge; care au același dor și drag de Dumnezeu ca și noi…ca să nu zic că (de departe!), mult mai mult!
A consemnat Protos. Nicodim Burcea
