“Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.”

Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

Centrul de Pelerinaje Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Pelerinajul sau călătoria duhovnicească face parte din însăşi vocaţia omului rânduit de Dumnezeu să trăiască pe acest pământ, în căutarea “Ţării Făgăduinţei” celei de Sus, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Acolo el va găsi odihna; dar până atunci călătoreşte neîncetat, caută, explorează, urmăreşte idealuri, citeşte “urme” care duc undeva… Şi e mare lucru când ştie unde merge!

În Sfânta Scriptură, toţi sunt pelerini. Călătoresc Patriarhii din vechime, călătoreşte Iosif, apoi fraţii săi, călătoreşte Rut moabiteanca, călătoreşte (sau “fuge”!) profetul Iona, călătoreşte Tobit, însoţit de Arhanghelul Rafael. Iisus Însuşi, Învăţătorul “itinerant”, se numeşte pe Sine “Calea” (In 14,6). El se descoperă pe Sine ucenicilor Luca şi Cleopa după ce a călătorit împreună cu ei până la Emaus (Lc 24,13-35). De altfel, primii creştini au fost numiţi ca cei ce “merg pe calea aceasta” (F.Ap 9,2).

De-a lungul timpului, vieţuirea după Hristos a fost înţeleasă ca o călătorie spre sine însuşi, ca un drum interior, spre propria inimă, în adâncul propriului suflet, unde omul să-L întâlnească pe Domnul şi să facă experienţa Împărăţiei Cerurilor. Se poate delinea astfel o “geografie interioară”, în care evenimentele din viaţa noastră sunt doar “indicatoare” înspre Pământul Făgăduinţei. Iar când sensul trăirii noastre suferă smintiri, întârzieri sau deznădejdi, un pelerinaj “exterior” e ca o revenire la cale, o regăsire a cărării, o întărire la drum, o încurajare pentru cât a mai rămas de parcurs.

Pelerinajul este o experienţă cu totul unică; iar cei ce au făcut-o ştiu despre ce este vorba. O experienţă care poate deveni, atunci când produce schimbări interioare esenţiale, izvor de sfinţire personală, adesea chiar şi pentru cei din jur.

Pelerinajul presupune şi riscuri şi greutăţi şi pericole; căci ce căutare de sine ar fi aceea care ar fi superficială şi fără jertfire de sine? Cum scrie James Joyce, în al său Ulisse: “Noi călătorim prin noi înşine, şi întâlnim tâlhari, duhuri, uriaşi, bătrâni, tineri, soţii, văduve, rudenii. Dar totdeauna ne întâlnim pe noi înşine”. Dar, mai ales, Îl întâlnim pe Dumnezeu, în noi înşine. Când se întâmplă asta, pelerinajul şi-a atins scopul. E o lucrare grea, anevoioasă, dar adesea Domnul Însuşi se lasă găsit de cei ce Îl caută chiar şi cu jumătate de măsură a voinţei lor, după mărturia Apostolului Neamurilor: “Isaia îndrăzneşte şi zice: «Am fost aflat de cei ce nu Mă căutau şi M-am făcut arătat celor ce nu întrebau de Mine» (Is. 65,1),(Rm. 10,20). Pelerinajul este, aşadar, arhetipic, este o experienţă existenţială, prezent în întreaga umanitate, deşi Sfânta Scriptură oferă cele mai multe mărturii în acest sens. Omul însuşi a fost definit adesea ca un pelerin, ca un călător, ca “un străin pe acest pământ” (Ps. 118,19), ca “o umbră care trece” (Macbeth, al lui Shakespeare). Dar este totuşi, un fiu al lui Dumnezeu, care merge la Templul din Ierusalim pentru a se “sui” la Cel Preaînalt, căruia Îi cântă psalmi sau “cântări ale treptelor” (cum au fost numiţi Psalmii 119-133); ţinta este o împlinire mesianică, drumul este un urcuş către Dumnezeu care te aşteaptă în capul scării. El este calea, El este tovarăşul nostru de drum, El este ţinta, până când vom deveni “împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef. 2,19).

Fii Doamne şi cu noi, cei ce plecăm la drum, căutându-Te pe Tine în Cetatea Ta, Ierusalimul, dar râvnind după Cetatea “stătătoare”, cea cu temeliile aşezate pe Piatra-Hristos: Ierusalimul cel Ceresc.

În prima zi, miercuri, 16 august 2017, am ajuns la aeroportul din Tel Aviv către seară. Şi primul popas l-am făcut la Lida, la Biserica Mănăstirii Sfântului Mare Mucenic Gheorghe purtătorul-de-biruinţă. În biserică, ne-am închinat sfintelor moaşte ale Marelui Martir, dar şi lanţului cu care el a fost ţinut în legături,în temniţă. În cripta de sub biserică se păstrează mormântul Mucenicului, străjuit de o frumoasă piatră funerară din marmură albă, cu chipul Sfântului în basorelief iar pe peretele dinspre răsărit străluceşte o minunată icoană în mozaic a Sfântului Gheorghe. Am îngenunchiat cu toţii, copleşiţi de evlavie şi emoţie, sprijinind mâna şi fruntea de lespedea rece, lăsându-ne minunat învăluiţi de negrăită pace şi nespusă mireasmă; un parfum duhovnicesc ce te cuprinde şi nu te mai lasă. Plecând de la biserica lui, traversam, în autocar, nişte cartiere săraceşi ne aduceam aminte că tot aici, în Lida, Apostolul Petru l-a vindecat pe paraliticul Enea (F.Ap. 9). Am mers apoi la Ierihon, la Aşezământul Românesc, unde am fost primiţi cu multă căldură de maici. Ne-am odihnit, mulţumind lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să ajungem pe aceste meleaguri, pe unde El Însuşi Şi-a purtat paşii, pentru mântuirea noastră.

A doua zi, joi, 17 august, ne-am îndreptat spre Mănăstirea Sfântului Sava, întemeietorul vieţii monahale de obşte din Palestina. În vremea lui, existau aici şapte mănăstiri, în care vieţuiau cca. 1.500 de călugări.Astăzi, mai este activă doar una, aceea în care a şi trăit Sfântul; pe aceasta o vom vizita. Prin această mănăstire au trecut mulţi sfinţi pe care Biserica îi are în mare cinste. Aici a stat o vreme, într-o peşteră, Sfântul Nicolae, înainte de a deveni episcop de Mira. Au vieţuit aici Sfinţii Andrei Criteanul, Cosma Melodul, Ioan Damaschin şi fratele său Cosma. În această mănăstire, a luat naştere faimosul “Tipic cel Mare”, operă a Sfântului Sava cel Sfinţit. Tot aici, Sfântul Ioan Damaschin a alcătuit mare parte din “Octoih”, cu ale sale canoane şi cu dispunerea lor pe cele opt glasuri. De o neîntrecută frumuseţe rămân canoanele (sau cântările) închinate Maicii Domnului, faţă de care Sfântul Ioan Damaschin avea o evlavie specială. Tot aici s-au pus bazele “Triodului”, care, în parte, s-a alcătuit pe tradiţia savaită, în parte pe aceea constantinopolitană. În această mănăstire nu intră femeile. Aşa că, prin grija părintelui-portar (român), se pot închina şi ele la numeroase sfinte moaşte aşezate într-o raclă, la poarta mănăstirii. Şi primesc în dar Sfânt Mir şi frunze de finic. În biserica mănăstirii ne-am închinat cu evalvie sfintelor moaşte ale Sfântului Sava, ca şi acelora a mulţime de monahi masacraţie de perşi în anul 614.

Ajungem apoi la Mănăstirea Sfântului Cuvios Teodosie. În obştea Sfântului Teodosie au trăit mulţi sfinţi, unii dintre ei scriitori de opere ascetice de mare circulaţie în lumea creştină. Dar au trăit şi sfinte cuvioase, care au cinstit viaţa călugărescă prin exemplul lor. Dintre cuvioşii scriitori, îi amintim pe Sf. Sofronie (viitor Patriarh al Ierusalimului şi autor al multor scrieri aghiografice) şi Sf. Ioan Moshu (autorul cunoscutei cărţi “Limonariul sau Grădina duhovnicească”). După ce ne-am închinat în biserică, am coborât în peştera Cuviosului. Aici găsim mormântul acestui mare Părinte al monahilor. Aici, prin darul lui Dumnezeu, se aprindeau singuri cărbunii din căţuie, conform unei vechi tradiţii. Alături de mormântul Cuviosului se află şi cel al mamei sale Evloghia;în continuare, cel al Cuvioasei Teodota,mama Sfinţilor Mucenici Cosma şi Damian şi al Sfintei Sofia, mama Sfântului Sava. Apoi, în capătul patrulaterului acestui spaţiu, străjuieşte Mormântul Sfântului Ioan  Moshu. Pe latura lungă a patrulaterului, pe mâna dreaptă, străjuieşte mormântul Sfintei Maria, soţia Sfântului Xenofont şi maica Sfinţilor Arcadie şi Ioan. După ce ne închinăm şi primim ca blagoslovenie iconiţe şi undelemn sfinţit, plecămcu inimile pline de bucurie duhovnicească.

Plecăm apoi spre Betleem. Ghidul nostru ne “conduce” înţelept cu mintea printr-o mulţime de evenimente, nume şi întâmplări legate de “Casa Pâinii” şi de împrejurimile acesteia (Mormântul Rahelei, Câmpul lui Booz, Câmpia şi Grota Păstorilor etc.). Ne închinăm în biserica ridicată pe locul unde păstorii au primit vestea îngerească a naşterii lui Mesia. Apoi coborâm în peştera undeau fost îngropaţi aceşti păstori şi unde se păstrează, printre alte odoare, moaşte ale cuvioşilor monahi martirizaţi de perşi la anul 614. De acolo, urcăm la Biserica Naşterii Domnului din Betleem,ne închinăm sfintelor icoane de pe iconostasul dăruit de domnitorul român Şerban Cantacuzino, apoi coborâm în grota Naşterii, unde sărutăm steaua de argint aşezată de Patriarhul Justinian al României pe locul unde s-a născut Pruncul Sfânt. Mergem apoi la aşa-numita Grota Laptelui, ca apoi să ne îndreptăm spre casă cu inimile pline de bucurie şi binecuvântare.

Vineri, 18 august, venim la Ierusalim, Cetatea Păcii – dar care tocmai de pace are cea mai mare nevoie, de atâtea secole. Intrăm în oraş pe Poarta Oilorpentru a parcurge Drumul Crucii. Ne oprim în faţa Bisericii Naşterii Maicii Domnului, apoi a Scăldătoarei Oilor sau Vitezda. Mai în faţă, ajungem la Palatul lui Pilat, unde Domnul a fost judecat, unde Barabá a fost eliberat, iar Domnul prezentat mulţimii ca “Ecce Homo”, apoi condamnat, dezbrăcat şi biciuit, după care I s-a pus în spate Crucea ca să şi-o ducă până la locul Căpăţânii. În acest loc, în Biserica Flagelării, începe “Via Dolorosa” (staţia 1). Puţin mai încolo se află închisoarea în care Domnul a fost ţinut cu picioarele în butuci (staţia 2). Ne oprim apoi în locul unde Domnul a căzut pentru prima dată sub greutatea Crucii (staţia 3)unde azi, aici se află o biserică armenească. Iar alături, o biserică marchează locul în care Maica Domnului s-a întâlnit cu Fiul ei (locul e cunoscut sub numele “Sandalele Mariei”; staţia 4). Al 5-lea popas semneză locul în care Domnul, nemaiputând să-şi ducă singur Crucea, s-a sprijinit de un perete (iar urma a rămas înscrisă în piatră!)și de aici, Simon Cirineanul I-a dus Crucea. La scurtă distanţă, Veronica L-a întâmpinat pe Domnul cu o mahramă, ştergându-I faţa, iar El i-a lăsat Chipul pe ştergar (staţia 6). A 7-a staţie eraultima din interiorul Cetăţii. Aici I s-a citit Domnului vinași este cunoscută drept “Poarta judecăţii”. La staţia a 8-a, Domnul S-a întâlnit cu femeile care-L urmau, acestorale-a zis Domnul: “Nu Mă plângeţi pe mine, fiice ale Ierusalimului”. Azi, în acest loc se află o biserică închinată Sfântului Haralambie. A 9-a staţie marchează locul în care Domnul a căzut pentru ultima oară sub greutatea Crucii. Celelalte staţii se află în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt. Ne închinăm pe rând la Capela Dezbrăcării, la altarul copţilor, care-i alipit de Edicul Sfântului Mormânt. Apoi stăm la rând, pentru a intra în cel Sfânt şi măreţ Mormânt, în cel mai sfânt loc de pe pământ: Mormântul Domnului. În spaţiul angust al Capelei Îngerului, apoi al Sfântului Mormânt, dar mai ales atingând pentru câteva clipe lespedea rece de marmură, simţi cum nu mai trăieşti pe pământ, ci în Cer. Cuvintele nu pot descrie trăirea aceea unică… Am mersapoi, pe rând, la Biserica Învierii (sau Anastasia), la Paraclisul Sutaşului Longhin şi la Capela Împărţirii hainelor Domnului. Paraclisele de la nivelul inferior, unde a fost găsită Sfânta Cruce, erau închise, căci se făceau lucrări de restaurare; ghidul ne-a explicat câte ceva despre găsirea Sfintei Cruci de către Împărăteasa Elena, apoi am purces mai departe, la Paraclisul Butucului (unde Domnul a fost legat şi biciuit) şi la Paraclisul lui Adam (unde se poate vedea stânca spintecată prin împlântarea Cruci; aici s-a aflat căpăţâna lui Adam). Urcăm apoi la Biserica Golgotei, locul răstignirii,sărutăm steaua aşezată pe piatra Calvarului, apoi coborâm plini de emoţie la Piatra Ungerii, locul unde a fost pus Trupul Domnului, după coborârea de pe Cruce, pentru a fi uns cu mir, înainte de a fi pus în mormânt. Sărutăm apoi sfintele moaşte din Tezaurul Sfântului Mormânt, după care am ieşit din Marea Biserică, nu înainte de a asculta explicaţiile privind stâlpul ce străjuieşte intrarea în Biserică şi pe care a coborât Sfânta Lumină atunci când ortodocşii n-au avut acces la Sfântul Mormânt.

De la Golgota, mergem pe Muntele Sion, unde este “Mama Bisericilor”. Ne închinăm în acest loc care aminteşte de locul Adormirii Maicii Domnului, dar în care au avut loc şi alte evenimente importante pentru mântuirea neamului nostru: Foişorul Cinei celei de Taină, locul Coborârii Duhului Sfânt şi cel al spălării picioarelor și tot aici se află şi Mormântul lui Regelui David. Plecăm spre casă, pentru a ne odihni puţin, ca apoi, către miezul nopţii, să plecăm din nou la drum: de acum, mergem spre Galileea, la Muntele Taborului, căci în noaptea asta e priveghere pentru sărbătoarea Schimbării la Faţă a Domnului (după calendarul iulian).

Ajungem pe Tabor pe la miezul nopţii, lume multă, ca la marile praznice; oameni veniţi din toată lumea, oameni din toate naţiile. Slujba s-a făcut în sobor, sub protia Patriarhului Teofil al III-lea al Ierusalimului. O slujbă înălţătoare, minunată, liniştită, aşa cum ne-am dorit-o demult, cu siguranţă. Iar la momentul împărtăşirii, tradiţionala “vizită” sau dar misterios divin: norii care coboară şi trec pe deasupra capetelor celor ce aşteaptă milostivirea lui Dumnezeu. O taină asemănătoare aceleia a coborârii Sfintei Lumini, dar mai puţin cunoscută şi mai … “cuminte”.

Ne-am întors la aşezământul de la Ierihon cu pace şi plini de bucurie şi har, pentru câteva ore de odihnă.

Sâmbătă, 19 august, am mers cu bucurie la râul Iordan, unde Părinţii care ne-au însoţit au săvârşit Slujba Sfinţirii Apei celei Mici în locul în care Domnul a primit Botezul. Apoi ne-am coborât cu toţii în râul Iordan, pentru a ne “boteza”. De aici, am mers la Marea Moartă: cei care au voit, au intrat în apa sărată a acesteia. Către seară, ne-am întors la Ierihon, iar de acolo am mers aproape de Carantania, din vale admirând mănăsirea ce părea “agăţată” de peretele Muntelui Ispitirilor.

Duminică, 20 august, am pornit din nou spre Galileea, oprindu-nemai întâi la Biserica rusească a Sfinţilor Apostoli, unde ne-a fascinat minunata picturăiarde acolo am mers la Capernaum, unde am văzut ruinele casei Apostolului Petru, dar şi cele ale Sinagogii în care Domnul a predicat începutul misiunii Sale mesianice, (“Acum s-au împlinit cuvintele cărţii acesteia în urechile voastre”). De acolo, am mers la Biserica Tabgha – Sanctuarul Înmulţirii pâinilor şi peştilor, apoi la biserica zisă a Primatului lui Petru (acolo unde Petru a fost reabilitat în demnitatea apostolică). Am urcat pe Muntele Fericirilor, în biserica octogonală care aminteşte de acest moment important pentru identitatea creştinului în lume. După care am mers la un restaurant din zonă, unde am servit “Peştele Sfântului Petru”. A urmat apoi o croazieră pe Marea Galileii, ocazie cu care ghidul nostru ne-a reamintit momente evanghelice importante care s-au consumat pe acest lac iar apoi ne-am întors la Aşezământul de la Ierihon.

Luni, 21 august, am revenit în Galileea, de această dată la Nazaret, acolo unde Domnul a copilărit. Pe locul casei lui Iosif şi al Bunei Vestiri se află astăzi o biserică catolicăiar pe pereţii interiori ai bisericii, dar şi ai curţii, se află câte o icoană a Maicii Domnului realizată de fiecare ţară în parte, exprimând sensibilitatea expresivă a acelei culturi. De acolo, am mers la biserica ce adăposteşte Izvorul Maicii Domnului. După ce am luat apă din izvorul Fecioarei, am admirat pictura bisericii realizată de nişte pictori români (fraţii Moroşanu). Apoi am ajuns la Cana Galileii, unde Domnul a prefăcut apa în vin.         În biserica din Cana am admirat două din cele şase vase din piatră, în care apa a fost prefăcută în vin, spre mângâierea mirilor aflaţi în dificultate - acela a fost începutul semnelor pe care Domnul avea să le facă spre inaugurarea Împărăţiei Cerurilor. Ne-am îndreptat apoi spre Haifa unde aveam să vizităm Muntele Carmel, un munte încărcat de istorie şi de har. Haifa e dominată de o magnifică grădină persană, una din cele mai frumoase din câte pot fi văzute, comparabilă cu cea de la Versailles, de la Reggia din Caserta şi altele asemenea. În mijloc, dominant, un mausoleu cu cupola aurită, reprezintă Sanctuarul Baha’i, principalul templu spiritual al acestei religii. Urcăm pe Carmel, pe o strada sinuoasă şi vizionăm de sus grădinile baha’iţilor. Panorama este de-a dreptul impresionantă. Într-o singură privire pot fi cuprinse grădina (cu contururile sale perfecte), oraşul, portul şi marea. Revenim spre centrul spiritual al muntelui Carmel, cel care ne aminteşte de Profetul Ilie. Proorocul fusese găzduit de văduva din Sarepta Sidonului, căreia îi înviase fiul. Apoi S-a refugiat pe Carmel, de unde i-a mustrat pe israeliţi pentru împuţinarea credinţei lor în Dumnezeul cel Viu. “Voi, care şchiopătaţi de amândouă picioarele”, le zicea Profetul, pentru că se plângeau de seceta ce nu înceta de trei ani şi jumătate, în timp ce ei continuau să adore Baal-ul şi alţi zei păgâneşti. De aceea, i-a invitat pe toţi, împreună cu regele Ahab pe Carmel, să aducă jertfă Dumnezeului Celui Adevărat, iar prin pogorârea focului din cer peste jertfa de pe altar, să-Şi adeverească Domnul puterea. Şi căutând Domnul spre jertfa lui Ilie, a coborât foc din cer, care a mistuit cele de pe jertfelnic. Iar Ilie, împreună cu cei ce nu-şi plecaseră genunchii dinaintea lui Baal, au omorât 450 de preoţi păgâni, la pârâul Kishon. Sanctuarul “Stella Maris” sau “Maica Domnului a Carmelului” e situat la 150 m deasupra nivelului mării. E o biserică nu prea mare, dar foarte înaltă, în formă de cruce greacă, patronată de o elegantă cupolă.  Pe altarul central se află o impunatoare statuie a Maicii Domnului a Carmelului, operă a sculptorului genovez Garaventa (1836). Sub altar, se deschide coborând câteva trepte Grota Sfântului Ilie, unde conform tradiţiei s-a retras Profetul când locuia pe Carmel. Avem aşadar două altare suprapuse. Coborâm în peşteră şi ne rugăm dinaintea altarului din piatră. În acest spaţiu strâmt, aspru, rece, a stat Marele Prooroc Ilie, până când Izabella, furioasă că i-a omorât proţii păgâni a trimis să-l omoare. Atunci Ilie a fugit din faţa ei, retrăgându-se pe valea pârâului Kerit.

Marţi, 22 august, am mers în Valea Hozevei, pe valea Pârâului Kerit. Acolo unde Sf. Prooroc Ilie s-a refugiat timp de trei ani, de lafaţa mâniei împărătesei Izabella şi unde un corb, din porunca lui Dumnezeu, îi aducea zilnic pâine şi carne. Iar setea şi-o astâmpăra din apa pârâului. Tradiţia spune că şi dreptul Ioachim s-a refugiat aici, după ce darul său la Templu a fost refuzat. Aici, în isihie, a postit 40 de zile, ca oarecând Ilie şi a primit de la Dumnezeu dar nestemat de mântuire pentru întreg neamul omenesc, adică pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. În 614, perşii au distrus multe mănăstiri şi biserici în Ţara Sfântănescăpândnici această mănăstire de la Hozeva, de pe valea pârâului Kerit. Mulţi călugări au pierit atunci de sabia păgânilor.Sfintele lor moaşte pot fi cinstite în paraclisul de lângă bisericuţa mănăstirii. Marele re-constructor al mănăstirii este Sfântul Gheorghe Hozevitul, bun organizator, mare iubitor de isihie şi încercat îndrumător al călugărilor iubitori de dasăvârşire duhovnicească. O nouă nenorocire a venit asupra acestei chinovii: invazia arabă, în timpul căreia a fost distrusă cu totul. Astfel de pustiiri au fost multe asupra acestei mănăstiri, dar Domnul s-a îngrijit ca flacăra privegherii să rămână mereu aprinsă, până în zilele noastre. Aici a venit să-şi petreacă ultimii şapte ani din viaţă şi Sfântul Ioan Iacob Hozevitul (sau Românul). A vieţuit chiar în peştera în care s-a retras şi Sfânta Ana, după încredinţarea Maicii Domnului la Templu. La 5 august 1960, Cuviosul Ioan Iacob a trecut la Domnul, iar trupul său a rămas “ascuns” în peştera sa timp de douăzeci de ani. Abia în 1980 au fost descoperite nestricăcioase şi coborâte în biserica mănăstirii spre cinstire şi spre mângâierea credincioşilor. Biserica, săpată în stâncă; este mică, slab luminată, dar caldă şi primitoare, ca un pântec matern. Pe peretele din stânga găseşti două nişe largi. În prima, se află moaştele (craniul şi câteva oase)ale Sfinţilor Ioan şi Gheorghe Hozeviţii. În a doua nişă, înspre altar, găsim moaştele întregi ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul (sau Românul). Un sfânt român, canonizat de Patriarhia Ierusalimului; care a trăit în aceste locuri pe la jumătatea secolului al XX-lea, şi care, în 1960, la numai 47 de ani, nu doar lăsa această lume, ci ne lăsa nouă drept moştenire duhovnicească cinstitele sale moaşte. Trupul său întreg este aşezat într-un sicriu cu pereţi de sticlă: putându-l vedea, admira, cinsti; ne putem minuna, ne lăsăm cuprinşi de fiorul sfinţeniei acestui om care, pornit de pe tărâmurile Botoşanilor, a ajuns să-şi sfinţească viaţa, după ce a gustat din plin din crucea grea a străinătăţii. Îngenunchiem cu evlavie în faţa sicriului sfintelor sale moaşte, lacrimile curg şiroaie şi fiecare din noi încercă să “cuprindem” – cu mâinile şi cu inima – sfinţenia acestui trup slăvit de Dumnezeu dintre noi. Zăbovim îndelung lângă Sfântul român apoi ne retragem lângă strană (pentru a face loc şi altor pelerini) şi citim împreună Acatistul Cuviosului. Sfârşindrugăciunea, ne retragem cu bună-cuviinţă, nu înainte de a mai da o ultimă sărutare şi o închinăciune acestui preaminunat vlăstar al neamului românesc. Ieşind din biserică, urcăm pe o scară laterală, chiar deasupra bisericii; aici este peştera Sfântului Prooroc Ilie. În ea a locuit o vreme şi Sfântul Ioachim, tatăl Maicii Domnului. Iar în timpurile mai recente, Sfântul Ioan Iacob Românul, înainte de a se retrage mai sus, în peştera sa, în care s-a şi săvârşit. Facem o scurtă rugăciune şi coborâm. De pe mica terasă din faţa bisericii, avem o uimitoare vedere panoramică asupra Văii Pârâului Kerit.Vedemîn dreapta, moara călugărilor iar mai încolo, cărări care urcă pe munte, spre locuri tainice, neştiute de noi, dar umblate de cei ce-L caută pe Dumnezeu în locuri pustii, unde om nu locuieşte, ci doar mila Celui Preaînalt. De la Hozeva, mergem la Eleon, unde ne închinăm în Biserica Tatăl Nostru, apoi la Mănăstirea rusească ce adăposteşte locul aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, iar alături, se află locul Înălţării Domnului la Cer. Peste stradă, vizităm Biserica Sfintei Pelaghia, apoi coborâm spre Valea lui Iosafat, cu punctele importante pentru orice pelerin: Grădina Ghetsimani, Biserica rusească a Sfintei Maria Magdalena (pe care o găsim închisă), Mormântul Născătoarei de Dumnezeu şi Biserica Sfântului Ştefan. De aici, plecăm la En-Karem, locul naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Vizităm biserica ridicată pe locl casei preotului Zaharia, cu peştera naşterii Înaintemergătoruluiînsă la peştera Proorocului nu putem ajunge, pentru că este în restaurare. Ne îndreptăm însă spre Aşezământul Românesc din Ierusalim, unde suntem primiţi cu multă căldură de către superiorul aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă, Părintele Teofil, care ne vorbeşte despre importanţa acestor locuri, apoi se roagă împreună cu noi, ne binecuvintează şi ne împarte iconiţe şi … multă dragoste.

Întorcându-ne “acasă”, la Ierihon, ne odihnim doar puţine ore, pentru ca, pe la miezul nopţii, să plecăm din nou spre Ierusalim, pentru a participa la Sfânta Liturghie de noapte, în Biserica Sfântului Mormânt(Golgota). A fost şi aceasta o experienţă unică, plină de har şi binecuvântare.

Miercuri, 23 august, ultima zi a pelerinajului nostru în Ţara Sfântă, am revenit la Sfântul Mormânt al Domnului. Am reiterat pelerinajul în Marea Biserică, închinându-ne încă o dată la locul unde a zăcut Trupul Domnului şi de unde El a înviat. Cu această ultimă binecuvântare ne-am îndreptat spre autocar, nu înainte de a ne opri fugar pe la câteva magazine din bazarul Oraşului Vechi, spre a achiziţiona mici amintiri şi cadouri pentru cei dragi de acasă, care aşteaptă o mică atenţie de “blagoslovenie de la Locurile Sfinte”. De acolo, ne-am îndreptat spre aeroport, cu speranţa (nemărturisită încă) de a reveni în Sfânta Cetate, dacă Domnul va rândui, pentru fiecare dintre noi…!

Ne simţim întru totul datori să mulţumit celor ce ne-au facilitat acest pelerinaj, acelora ce ne-au însoţit cu grija şi atenţia lor, ca şi acelora care au contribuit la buna desfăşurare a întregului traseu.În primul rând mulțumim PS Episcop Siluan a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei cu a cărui binecuvântare s-a făcut pelerinajul, Părintelui Lucian, ale cărui “rugăciuni de dimineaţă” au dat suflu fiecărei zile. Mulţumim Părinelui Roman, ghidul nostru, maestru neîntrecut în explicarea fiecărui loc prin care am trecut şi domnului Mustafa, şoferul nostru de încredere, care ne-a însoţit cu atenţie şi voie bună în fiecare zi. Maica Stareţă a Aşezământului Românesc de la Ierihon, dar şi celelaltor măicuţe, care ne-au făcut să ne simţim oaspeţi “bine-primiţi”. Trebuie să apreciem cu recunoştinţă faptul că în fiecare zi, în biserica Aşezământului, preoţii care ne-au însoţit, dar şi preoţii slujitori ai mănăstirii, au oficiat Dumnezeiasca Liturghie şi ne-au împărtăşit cu Sfintele Taine, pregătindu-ne astfel sufleteşte pentru primirea atâtor daruri duhovniceşti pe care Locurile Sfinte sunt gata să le împărtăşească celor ce vin cu inima deschisă. Şi mulţumim fiecăruia din membrii grupului, pentru că fiecare în parte şi-a adus contribuţia pentru buna desfăşurare a pelerinajului, că fiecare a ştiut să rabde, să ierte şi să iubească, încât fiecare zi să fie pentru toţi o adevărată sărbătoare! Domnul să dea dar fiecăruia spre folos sufletesc şi spre mântuire! Pe El Îl rugăm să ne învrednicească să vedem şi să locuim înIerusalimul cel Ceresc a cărui pregustare a binevoit să ne-o împărtăşeasca prin pelerinajul la Locurile Sfinte.